Eram zâmbitoare și dintr-o dată, ți-ai arătat bărbăția și m-ai udat….toată. Plecasem de acasă după lungi minute de dichiseală: lenjerie intimă din latex sau dantela? Rochie mulată sau decoltată? Pantofi cu toc sau cizme peste genunchi? Ruj roșu sau nude? Parul ondulat sau drept….și toate astea pentru ca tu să mă uzi din cap până in picioare și să mă lași baltă fără să pot să îți spun nimic. Ai plecat și am rămas in stradă baby, pentru că tu ca un porc ce ești ai trecut in viteză și nici măcar nu ai observat groapa din asfalt in care ai călcat cu mașina de m-ai făcut din cap până in picioare ciuciulete. Plouă baby și nici măcar nu ți-a păsat unde plecasem așa aranjată…§
Ai descoperit Frumusețea cărților, sau mai de grabă a idilelor detaliate in ele și ai început să scrii. Iți plac detaliile, insiști pe ele destul de mult. Cu timpul ai început să dai viață acestor idile chiar pe pielea ta, da pe pielea ta tatuată de urmele unghiilor care se înfrupta din carnea ta încercînd să îți spună: mai vreau. Am ajuns să nu mai știu dacă citesc sau chiar trăiesc o idilă, pentru că te descurci atât de bine. Mă faci să te citesc fără oprire, mă captivezi, trăiesc și simt orice detaliu, ai devenit expert. Citesc ca o nebună tot, nu țin cont de nimic și tot timpul ți-l dedic ție, mă las dusă de val și merg pe firul acțiunii până la capăt, nu las să îmi scape nimic, iau tot. Imi place cum scrii, experiența și perseverența ta satisfac nevoia mea de literatură. Scrie mult, scrie bine și continua să faci asta pentru că te pricepi. Indraznesc să îți cer un autograf, numai să știu că scrii in orice moment. Sunt pierdută, sunt goală, sunt ca o coală, scrie -mă. Modelează-mă cum vrei, poziționează-ți scrisul in pagină așa cum vrei, dar am o întrebare, tu știi să citesți între paranteze? §
….mă ameninți de ceva vreme că intri. Nu spun nimic, dar nici tu nu treci mai departe de amenințare și totul decurge firesc ca de fiecare data: unul spune, celălalt ascultă. Nu face nimeni nimic, totul decurge lin dar cu gânduri și închipuiri murdare de ambele părți, totul pe față și față in față, dar… nimic. Nimeni nu intră, nimeni nu invită, dar instigă amândoi. Nu știu cât va mai dura starea aceasta incertă, dar se vede clar plăcerea de a se chinui reciproc. Privesc și îmi dau seama că este un tablou așa frumos conturat și cu atât de multe detalii, încât mintea fiecăruia dintre noi începe să facă regii și să își dea chiar cu presupusul despre situația lor. Și totuși, de ce să facem asta? Cu ce drept ii criticăm noi pe ceilalți, de ce să le complicăm noi viața, dacă ei nu sunt deranjați de ceea ce se întîmplă în jurul lor, atunci când se tachinează unul pe altul? Este dreptul lor să încalce principii,să ii rănească pe alții și să se chinuie pe ei. Noi spunem asta, ei nici nu au timp să gândească in afara jocului lor. Privesc și constat că văd ceva foarte frumos: pur și pervers, sincer și ascuns, îndrăzneț și calculat, atrăgător și respingător, toate acestea in același timp și toate conturate de doua persoane care nu știu ce vor, dar simt să acționeze, le place dar se opresc, se doresc dar așteaptă,oare se poate? Vor să lege ceva dar se pare că le este frică să nu se rupă după și stau in continuare atârnați de o ață, o ață ce poate lega sau se poate rupe. Pot totuși coase, dar asta înseamnă ca el să bage și ea să țină, lucru care ar dezechilibra balanța. Normalitatea lor era da și nu, vreau și lasă-mă, vino și pleacă, să strice toate acestea pentru un petic? Incertitudine, suspans, nesiguranță, se pare că ii ține împreuna. Mai bine bagă-ți ața in acul alteia, pe mine lăsă-mă liberă, nu așa vreau să fiu legată. §
