Privesc și îmi dau seama că este un tablou așa frumos conturat și cu atât de multe detalii, încât mintea fiecăruia dintre noi începe să facă regii și să își dea chiar cu presupusul despre situația lor.
Și totuși, de ce să facem asta? Cu ce drept ii criticăm noi pe ceilalți, de ce să le complicăm noi viața, dacă ei nu sunt deranjați de ceea ce se întîmplă în jurul lor, atunci când se tachinează unul pe altul? Este dreptul lor să încalce principii,să ii rănească pe alții și să se chinuie pe ei.
Noi spunem asta, ei nici nu au timp să gândească in afara jocului lor.
Privesc și constat că văd ceva foarte frumos: pur și pervers, sincer și ascuns, îndrăzneț și calculat, atrăgător și respingător, toate acestea in același timp și toate conturate de doua persoane care nu știu ce vor, dar simt să acționeze, le place dar se opresc, se doresc dar așteaptă,oare se poate?
Vor să lege ceva dar se pare că le este frică să nu se rupă după și stau in continuare atârnați de o ață, o ață ce poate lega sau se poate rupe. Pot totuși coase, dar asta înseamnă ca el să bage și ea să țină, lucru care ar dezechilibra balanța. Normalitatea lor era da și nu, vreau și lasă-mă, vino și pleacă, să strice toate acestea pentru un petic?
Incertitudine, suspans, nesiguranță, se pare că ii ține împreuna.
Mai bine bagă-ți ața in acul alteia, pe mine lăsă-mă liberă, nu așa vreau să fiu legată. §